Skip to content

Despre Horthy

in lucrare

Evreii transilvăneni

Mai 9, 2008

Din Transilvania au fost trimişi spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941.
În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureş, Satu Mare şi Baia Mare au fost concentraţi în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistriţa şi Oradea au fost izolaţi prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toţi evreii erau concentraţi. Germania l-a însărcinat pe Edmund Veesenmayer să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiţi în spaţii neamenajate, fără facilităţi sanitare, autorităţile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închişi.
Trenurile cu deportaţi din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor şi numărul de deportaţi.
16 mai Sighetu Marmaţiei 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmaţiei 3.248
19 mai Vişeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmaţiei 3.104
21 mai Vişeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmaţiei 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vişeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vişeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureş 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureş 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Şimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistriţa 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Şimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistriţa 2.875
6 iunie Şimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureş 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819
Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó („Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4-12).

Consiliul Evreiesc Central

Mai 9, 2008

Consiliul Evreiesc Central

 Fülöp Freudiger a fost unul din liderii marcanţi şi foarte activi ai evreilor din Ungaria. El a crezut, până aproape de sfârşitul războiului, că evreimea maghiară trecea prin momente grele, dar că nu putea fi anihilată aşa cum se întâmplase cu alte comunităţi evreieşti europene. Freudiger făcea parte dintr-un grup de conducători evrei care s-a lansat într-o acţiune îndrăzneaţă: cum conducerea maghiară nu reacţiona la demersurile liderilor evrei, atunci urmau a fi abordaţi şefii SS-işti, pentru ajunge la anumite aranjamente. Naivitate care a reprezentat cea mai mare greşeală din istoria evreimii maghiare. Freudiger făcea parte din Consiliul Evreiesc Central, forumul suprem al evreimii maghiare şi al Transilvaniei de Nord. Prin rabinul Michael Dov Weissmandel şi Gisi Fleischmann, responsabili ai Grupului Muncitoresc al Consiliului Evreiesc din Bratislava, Freudiger stabilise contacte cu câţiva ofiţeri SS de rang din Sonderkommando-ul lui Eichmann, staţionaţi la Budapesta, între care însuşi Dieter Wisliceny. Rabinul ceh Weissmandel reuşise să-l mituiască pe Wisliceny, când acesta se ocupa de lichidarea evreilor slovaci. Mita a fost atât de mare, încât deportările chiar încetaseră în Slovacia. Freudiger l-a contactat pe Wisliceny şi a reuşit să salveze un număr de 80 de evrei proeminenţi din ghetourile maghiare. Negocierile cu SS-ul, în special cu Wisliceny, urmate de mită uriaşă, au fost continuate de evreul clujean Kasztner Resző şi de Joel Brand, doi membri marcanţi ai Consiliului evreiesc maghiar şi ai „Vaadah”-ului (Comitetul de Salvare şi Ajutorare). Freudiger stabilise nişte legături „aproape prieteneşti” cu criminalul SS-ist. E aproape sigur că Wisliceny, care lucra uneori direct cu Himmler şi Eichmann, i-a comunicat lui Freudiger, la începutul lunii august 1944, că viaţa îi este în primejdie şi că ar trebui să dispară imediat din Budapesta. Aşa s-ar putea explica fuga lui Freudiger la Bucureşti. Relatând povestea lui Freudiger, istoricul israelian Iaakov Geller scrie că România mareşalului Ion Antonescu ţinea, uneori, „poarta deschisă” pentru refugiaţii evrei care se ascundeau de furia criminală a lui Eichmann.

Rudolf Kasztner acuzat de Rudolf Vrba că nu l-a informat pe Horthy

Rudolf (Rezső) Kasztner, evreu din Cluj, s-a mutat la Budapesta, după anexarea Transilvaniei de Nord, devenind unul din liderii evreimii maghiare, preşedintele organizaţiilor sioniste din Ungaria. Activitatea sionistă o începuse la Cluj, unde funcţiona şi un „Comitet de salvare” („Vaad Haatala”) din care făceau parte Kasztner, socrul său, Josef Fischer, preşedintele Consiliului Evreiesc, Ernst Marton, redactorul-şef al ziarului „Uj Kellet”, Hilel Danzig, fost deputat în Parlamentul României ş.a. După război, Rudolf Kasztner a fost acuzat de Rudolf Vrba (Walter Rosenberg), unul din autorii „Protocolului Auschwitz” că, deşi avea cunoştinţă de raportul pe care el l-a scris împreună cu Alfred Wetzler (Josef Lanik), celălalt evadat de la Auschwitz, a ascuns celorlaţi membri ai Consiliului evreiesc ororile lagărului morţii şi nu s-a străduit ca aceste relatări să ajungă la cunoştinţa regentului Horthy. Se poate specula în ce măsură s-ar fi angajat Horthy în stoparea deportării evreilor maghiari dacă ar fi aflat de la Kasztner amploarea exterminării derulate de germani.
Horthy, marginalizat de Hitler, a avut totuşi puterea de a interveni energic şi de a opri, la 7 iulie 1944, deportările. La acea dată vârfurile puterii din Ungaria fuseseră informate depre soarta evreilor deţinuţi la Auschwitz. Era însă prea târziu. Majoritatea evreimii maghiare nu mai era in viaţă.
„Kasztner, ca şi ceilalţi responsabili din conducerea evreiască, ştiau ce s-a petrecut cu evreii din ţările ocupate de nazişti şi, în special, erau informaţi despre uciderea evreilor maghiari deportaţi la Auschwitz. Dar ei n-au ales tactici de rezistenţă şi de luptă împotriva naziştilor, ci acele tactici, dovedite falimentare, de a câştiga timp într-o „cursă contra cronometru”. Aceste tactici, concluzionează Braham, „porneau de la premisa că situaţia militară la aceea oră era favorabilă Aliaţilor şi că eliberarea Ungariei avea să se întâmple în cel mai scurt timp, forţele sovietice fiind tot mai aproape de Carpaţi. Însă liderii evrei, singuri şi lipsiţi de ajutor, nu au înţeles că în fruntea listei de priorităţi a germanilor şi maghiarilor (…) stătea aplicarea urgentă a soluţiei finale. Tocmai pentru că naziştii erau conştienţi de înfrângerea iminentă a Axei, şi-au reunit eforturile pentru a câştiga măcar războiul împotriva evreilor. Neştiind să se apere, liderii evrei au continuat să se bizuie pe tehnicile care dăduseră cândva roade, în condiţiile de relativă normalitate de dinaintea ocupaţiei germane. Au făcut apeluri şi au înaintat petiţii diferitelor autorităţi guvernamentale şi ecleziastice, luptând cu disperare să salveze ceea ce încă mai putea fi salvat.””
(Politica genocidului: Holocaustul din Ungaria/Randolph L. Braham; trad. de Cătălin Patrosie . – Ed. prescurtată. Editura Hasefer, Bucureşti, 2003. ISBN 973-630-025-0)
Potrivit unora dintre surse, Horthy a crezut constant că evreii erau trimişi în lagăre de muncă forţată, nu pentru exterminare, şi că abia în 1944 ar fi aflat adevărul, după evadarea lui Vrba (Rosenberg) şi a lui Wetzler (Lanik).
Din 825.000 de evrei existenţi în Ungaria înainte de război, au supraveţuit Holocaustului doar 260.000.

Operation Panzerfaust

Mai 9, 2008

„Operation Panzerfaust”

 

La 7 iulie 1944, Horthy ordona „încetarea transferului de evrei către Germania”. Eichmann s-a manifestat foarte furios şi, în pofida ordinelor lui Horthy, a mai continuat ici-colo deportările. La 7 august 1944, Horthy a remaniat guvernul; Baky şi Endre au încetat să aibă ca resort, problema evreiască. La 29 august, un general, Géza Lakatos, a devenit premier. Horthy pregătea ieşirea Ungariei din război şi ruperea alianţei cu Germania. Evreii rămaşi în viaţă erau însufleţiţi de speranţe noi, mai ales cei din Budapesta, asupra cărora planase ameninţarea unei deportări iminente. Speranţe deşarte, pentru că Hitler dăduse semnalul punerii în aplicare a acţiunii antihorthyste cu numele de cod „Operation Panzerfaust” (Operaţiunea Puştii Antitanc).
Monumentul victimelor crimelor din cel de-al doilea război mondial, aflat la TurdaÎn total, au fost deportaţi circa 450.000 de evrei. Dintre aceştia, peste 20.000 de evrei români, polonezi şi slovaci au fost trimişi în 1941 în zonele abia cucerite din Polonia răsăriteană, la muncă forţată. Abia au scăpat câţiva de la moarte, pentru a evada şi a povesti cele întâmplate. Alţi peste 50.000 de evrei au fost trimişi de autorităţile horthyste, tot în cursul războiului, în detaşamente de muncă forţată pe teritoriul Ucrainei. Şase din şapte oameni au murit.
Doi evrei au reuşit să scape de la Auschwitz şi să povestească aliaţilor tratamentul la care au fost supuşi. Raportul „Vrba-Wetzler” conţinea declaraţiile celor doi evadaţi din lagărele de la Auschwitz. Detaliile din raport au fost transmise la 15 iunie la B.B.C., iar la 20 iunie au fost publicate şi în „The New York Times”. Papa Pius XII, Preşedintele Franklin D. Roosevelt şi regele Gustav V al Suediei i-au trimis scrisori lui Horthy prin care cereau oprirea atrocităţilor antievreieşti. Drept rezultat, la presiunile Occidentului, la 7 iulie 1944 Horthy a oprit deportarea evreilor. El a rezistat ulterior presiunilor lui Hitler, care îi cerea deportarea celor 200.000 de evrei din Budapesta, iar Biserica Romano-Catolică a Ungariei a eliberat pentru evrei numeroase certificate de botez. După ce Horthy a întors de la graniţă un tren cu 1.600 de evrei, la 15 iulie 1944, în ziarul „The New York Times” a apărut un articol care prezenta Ungaria drept ultimul refugiu al evreilor din Europa (ignorând situaţia din România de la acea dată) şi menţiona faptul că ungurii au încercat să protejeze evreii.
„Mrs. Anne O’Hare McCormick wrote in The New York Times of July 15, 1944:
It must count in the score of Hungary that until the Germans took control it was the last refuge in Central Europe for the Jews able to escape from Germany, Austria, Poland and Rumania. Now these hapless people are exposed to the same ruthless policy of deportation and extermination that was carried out in Poland. But as long as they exercised any authority in their own house, the Hungarians tried to protect the Jews.””
(Hungary, the Unwilling Satellite 8: A Refuge for One Million Jews ISBN 978-1931313575)

Horthy şi situaţia evreilor (1920 – 1944)

Mai 9, 2008

Ungaria a fost primul stat din Europa interbelică ce a legiferat măsuri şovine. Încă din 1920 a adoptat legea privind reglementarea admiterii în învăţământul superior, scopul declarat al legii fiind „contingentarea cu înţeleaptă chibzuinţă a numărului studenţilor”. În realitate, era vorba de limitarea la anumite procente a studenţilor aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare.
Începând din 1938, s-au luat o serie de măsuri antievreieşti. Legea numită „Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieţii sociale şi economice” limita accesul evreimii la viaţa economică şi socială din Ungaria. Circa 250.000 de evrei şi-au pierdut locurile de muncă. Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antisemită, care stabilea că trebuiau consideraţi evrei, alături de cei de religie iudaică, toţi cei cu un părinte ori doi bunici de religie iudaică în momentul, ori înaintea, intrării în vigoare a legii. Noţiunea de evreu a fost extinsă ulterior prin legea din 1941, privind „apărarea rasei”. „A treia lege evreiască” interzicea căsătoriile mixte.
Evreii din Transilvania cedată, au fost adunaţi în ghetouri, apoi, către sfârşitul războiului (15 mai – 9 iulie 1944) au fost trimişi la Auschwitz, nu câte 3.000 de oameni pe zi, cum raportase Edmund Veesenmayer, emisarul special al lui Hitler la Budapesta, ci câte 12.000, uneori chiar 14.000 de oameni pe zi. Autorităţile naziste de la Berlin au fost uimite de eficienţa autorităţilor horthyste, fiind nevoite, uneori, să le tempereze din lipsa unui număr corespunzător de facilităţi pentru gazare şi incinerare. Este semnificativ faptul că, pentru a putea primi evreii din Ungaria, la Auschwitz au fost întărite furnalele şi coşurile, au fost repuse în funcţiune vechile camere de gazare, s-au săpat şanţuri pentru arderea cadavrelor, ce nu mai intrau la crematoriu, a fost mărit personalul de circa patru ori.
Horthy, dându-şi seama de gravitatea fără precedent a atrocităţilor antisemite petrecute sub conducerea sa, şi-a pregătit un alibi imbatabil pentru perioada următoare. În 29 martie 1944 a dat mână liberă guvernului de sub conducerea sa cu privire la ordonanţele guvernamentale antievreieşti, nedorind să exercite influenţă în privinţa acestora. De facto, însă, a numit la Ministerul de Interne, secretari de stat cu misiunea de „a rezolva problema evreiască”, pe László Baky şi pe László Endre,
Rudolf Kasztner nu a plecat. El a continuat negocierile cu Adolf Eichmann. Din ianuarie până în aprilie 1945 a locuit în cazărmile Gestapoului din Viena, a jucat jocuri de noroc şi a consumat băuturi cu naziştii. (Chapter 8 The “Free Europa” Plan June 1944—April 1945 Kurt Gerron-Bilsky, p. 17)
„Pentru Adolf Eichmann activitatea lui Rudolf Kasztner era atrăgătore, din cauză că Kasztner a ştiut ce se întâmplă în ghetoul de la Varşovia, şi astfel a preîntâmpinat o răscoală evreiască în Ungaria”
(Chapter 8 The Free Europa Plan June 1944—April 1945 Kurt Gerron Bilsky, p. 7)

Regimul Horthy în timpul celui de-al doilea război mondial

Mai 9, 2008

Al doilea război mondial, declanşat de Hitler la 1 septembrie 1939, nu a atras şi Ungaria la început. Între 16 şi 24 august 1940, au avut loc la Turnu Severin negocierile dintre delegaţia română şi cea maghiară, în privinţa Ardealului. La 30 august 1940, la Viena a fost luată decizia asupra soartei Transilvaniei prin intermediul miniştrilor de externe ai Germaniei, Joachim von Ribbentrop, şi Italiei Galeazzo Ciano. Partea nordică a teritoriului revenea Ungariei, iar cea de sud rămânea României. O lună mai târziu, trupele ungare au intrat în Ardealul de Nord. În aprilie 1941, Ungaria a devenit membru plin al Axei şi, alături de Germania şi Bulgaria, a participat la atacarea regatului Iugoslavia. Unităţile armatei germane au tranzitat Ungaria cu consimţământul lui Horthy. În semn de protest faţă de această acţiune, premierul ungar Pál Teleki s-a sinucis.
La 22 iunie 1941, Germania a atacat U.R.S.S.. Ungaria a intrat în război de partea Axei (numărul combatanţilor ucişi sau daţi dispăruţi în lupte fiind de 120000-147000).
În 1942, după înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor Axei în Stalingrad, Horthy a decis să înceapă negocieri de pace cu Aliaţii. Delegaţia secretă a fost condusă de Albert Szent-Györgyi şi a avut mai multe întâlniri cu diplomaţii britanici din Istanbul. Ca şi în cazul României, Hitler avea cunoştinţă de tatonările diplomatice.
În 1944, Armata Roşie ajunsese la frontiera Ungariei. Pentru a preveni o acţiune a lui Horthy în defavoarea lui, Hitler l-a chemat pe acesta pentru discuţii în Austria, la castelul Kessheim, la marginea oraşului Salzburg, foarte aproape de Berchtesgaden, reşedinţa montană a lui Hitler. Însă, o dată ajuns acolo, Horthy a fost reţinut cu forţa şi practic deposedat de putere. Germania era decisă să evite o ”a doua Italie”, ieşită din Axă în 1943, aşa că a pregătit din septembrie 1943 planul Margarethe, în virtutea căruia, la 19 martie 1944, opt divizii germane, venind din zonele Belgrad, Zagreb, Viena şi Cracovia, au ocupat Ungaria. Un guvern-marionetă a fost instalat la putere, pe 23 martie 1944, condus de premierul Döme (Dumitru) Sztójay. Horthy a rămas şef al statului. 
Adolf Eichmann, şeful secţiei din ministerul securităţii germane ce se ocupa cu deportarea evreilor, împreună cu comandanţii unităţilor SS speciale Sondereinsatzkommando, Hermann A. Krumey şi Dieter Wisliceny (acesta din urmă desemnat anterior pentru Grecia), au ajuns la Budapesta cu un grup de ofiţeri SS. Eichmann a ordonat conducerii comunităţii evreieşti să se prezinte la o conferinţă pentru a-i cere înfiinţarea unui organism administrativ numit „Consiliul Evreiesc” (în germană „Judenrat”). Acesta urma să execute ordinele germane. La 21 martie a luat fiinţă Consiliul Evreiesc, avându-i ca membri pe: Dr. Ernő Bóda, Dr. Ernő Pető, Dr. Károly Wilhelm, Dr. Samu Csobádi, Samu Kahan-Frankl, Fülöp Freudiger şi Dr. Nison Kahan. Şeful consiliului era Samu Stern. La 29 martie a intrat în vigoare o nouă lege care înăsprea regimul de discriminare a evreilor din Ungaria, introducea obligativitatea stelei galbene cusută pe îmbrăcăminte, instituia înregistrarea proprietăţilor şi concentrarea populaţiei evreieşti în anumite zone.
Eichmann a împărţit Ungaria în 10 districte jandarmereşti şi 6 zone operaţionale antievreieşti: zona I Carpaţi; II Transilvania; III nordul Ungariei (Felvidék, adică Slovacia); IV sudul Ungariei (Délvidék, adică Voivodina); V Transdanubia (Dunán-túl, adică Pannonia la vest de Dunăre); VI Budapesta. Deportarea şi concentrarea populaţiei evreieşti a fost efectuată de trupele speciale de acţiune, SS, supranumite Sondereinsatzkommandos, aduse din localitatea austriacă Mauthausen, unde era în funcţiune unul din temutele lagăre de concentrare naziste.
„Primul ministru devine Döme Sztójay, pe 19 martie la şedinţa consiliului de miniştri Döme anunţă numirea noului ministru de interne Andor Jarros şi noii secretari de stat Endre Baky şi László Endre”
(Pelle János: A katolikus egyház és a zsidótörvények. Saly Dezső: i.m. 589.)
Suveranitatea Ungariei exista din 19 martie 1944 numai pe hârtie. Horthy declara la Nürnberg (T/1246): germanii deveniseră şefi de facto ai statului ungar.

Operaţiunea „Margarethe I”

Ca urmare a victoriilor Aliaţilor, şeful statului, Horthy, şi guvernul Miklós Kállay au început să se mişte încă din 1943 în direcţia ieşirii Ungariei din război. Unele liberalizări i-au iritat pe nemţi, de exemplu cererea retragerii armatei ungare din Ucraina sub pretextul apărării în Carpaţi; protecţia fizică acordată evreilor;articolele critice antinaziste sporadice din presa ungară. Teama de o ocupaţie sovietică îi determinau pe Horthy şi Kállay la prudenţă. Hitler s-a gândit să determine invadarea Ungariei cu trupe române, slovace şi croate, ca măsură de pedepsire a lui Horthy, dar s-a răzgândit. La 19 martie 1944 a avut loc ocuparea Ungariei, sub numele de cod „Margarethe I”. Mareşalul Reichului Heinrich Himmler, şeful Oficiului Suprem al Securităţii Reichului (RSHA) Ernst Kaltenbrunner, trupele de uscat comandate de feldmareşalul Maximilian von Weichs, 600 de agenţi ai Gestapo-ului şi ai Serviciului de Securitate (SD) sub comanda lui Hans Geschke şi o subunitate specială de circa 250 de ofiţeri SS, în frunte cu Adolf Eichmann, şeful Biroului IV B 4 din RSHA, au fost cei însărcinaţi cu implementarea „planului Margareta I”.
La 17 martie 1944, când Horthy şi ministrul de Externe, Jenő Ghyczy, ministrul Apărării, Lajos Csatay, generalul Ferenc Szombathelyi, şeful Statului Major al Armatei maghiare, şi Miklós Kállay, ambasadorul ungar la Berlin, au dat curs „invitaţiei” lui Hitler sosind la castelul Klessheim de lângă Salzburg, operaţiunea de ocupare a Ungariei fusese lansată. Horthy a încercat să-i explice lui Hitler planul maghiar de „dezangajare”.
„Cum era de aşteptat, Hitler nici nu a vrut să-l audă pe cel care se angajase faţă de führer că-l va anunţa, din timp, în cazul ieşirii Ungariei din război, poate că şi din frică, nu lua nicio hotărâre drastică.
Pus în faţa alternativei ori o Ungarie ocupată, ori un guvern extremist progerman, Horthy a încercat să câştige timp. Berlinul nu a mai aşteptat decizia acestuia şi la 19 martie 1944, a ordonat armatei germane să ocupe Ungaria. Trei zile mai târziu, Sztójay a devenit prim-ministru şi ministru al afacerilor externe.
Numirea în ministerul de interne a doi antisemiţi notorii, László Endre şi László Baky, responsabili cu rezolvarea „problemei evreieşti”, a înlesnit considerabil activitatea subordonaţilor lui Eichmann. După numirea sa ca secretar de stat, Baky a declarat cinic şi fără echivoc: „Sarcina mea priveşte stârpirea totală şi definitivă a ticăloşilor evrei şi a stângii politice. Sunt convins că guvernul va reuşi să ducă la bun sfârşit această misiune covârşitoare, care este de o importanţă politică colosală“. Bombardamentele aliate asupra Budapestei se intensificaseră.
László Baky, susţinut de Gestapo şi SS, încercase printr-o lovitură de stat să ajungă la putere” „La 4 iulie 1944”, scrie Braham, „Horthy l-a rugat pe Edmund Veesenmayer” (emisarul plenipotenţiar al lui Hitler în Ungaria) „să retragă Gestapoul, ca suveranitatea Ungariei să poată fi restabilită. El şi-a exprimat totodată nemulţumirea pe care o resimţea faţă de Sztójay şi dispreţul pe care îl avea pentru Baky şi Endre (responsabilii cu deportările evreilor).” Două zile mai târziu, Horthy l-a informat pe ambasadorul Germaniei că intenţiona să oprească deportările evreilor, iar la 7 iulie 1944 Horthy ordona „încetarea transferului de evrei către Germania.” Horthy se baza pe loialitatea armatei maghiare, pe prietenii politici şi pe fiul său, Horthy Miklós junior, care stabilise legături cu Aliaţii, cu şefii evreimii budapestane şi cu diverse grupări antinaziste. ”
(Teşu Şolomovici, ZIUA. Randolph L. Braham, „Politica genocidului. Holocaustul în Ungaria”, Editura Hasefer, 2003)
După ce a fost eliberat, fiind pus în faţa capitulării României şi a trecerii acesteia de partea Aliaţilor, Horthy a demis guvernul şi a încercat formarea unuia nou. În paralel, a purtat negocieri cu sovieticii. La 15 octombrie 1944 Horthy anunţa oficial la radio, că Ungaria ieşea din război, însă Hitler îi ordonase cu o zi înainte comandantului Otto Skorzeny să plece în Ungaria cu o misiune specială. Miklós, fiul lui Horthy, a fost arestat în aceeaşi zi şi folosit drept ostatec. Ulterior, comandoul special condus de Skorzeny a intrat în Budapesta cu 42 de tancuri din clasa Tiger („Tigru”) şi cu unitatea Goliath. La 16 octombrie 1944, Horthy a fost capturat în palatul regal din Buda, fiind forţat să revoce armistiţiul şi să abdice o zi mai târziu.

„La 15 octombrie 1944 Horthy anunţa la radio următoarele: „Ţelul de căpătâi al Ungariei a fost politica externă. Prin pace am dorit revizuirea cel puţin parţială a Tratatului de la Trianon. Speranţele noastre în Liga Naţiunilor au rămas neîmplinite. La începutul crizei mondiale, Ungaria nu a avut intenţia să ocupe teritorii. Noi nu am avut o intenţie agresivă împotriva Republicii Cehoslovacia, Ungaria nu a dorit realipirea prin război a teritoriilor. Noi am intrat în Bácska” (Bacika, partea de vest a Voivodinei) „numai după prăbuşirea statului Iugoslavia. Noi am acceptat prin pace arbitrajul puterilor Axei privind teritoriile luate de România în 1919. Ungaria a fost forţată să intre în război împotriva Aliaţilor. Noi nu am dorit să ridicăm ambiţia noastră prin putere şi nu am avut intenţia să ocupăm de la nimeni nici măcar un metru pătrat. Azi este clar că germanii au pierdut războiul. Toate guvernele sunt responsabile pentru destinul lor. Cum zicea Bismarck, „Nu există o naţiune care se sacrifică pe altarul alianţelor”. Aceasta este consecinţa responsabilităţii istoriei mele.

În martie anul acesta führerul Adolf Hitler m-a invitat să negociem în ceea ce priveşte repatrierea armatei maghiare – un subiect ridicat de mine. El m-a informat că Ungaria va fi ocupată de forţe germane. Germania a invadat Ungaria. Au arestat cetăţeni unguri şi membri din parlament, şi pe ministrul de interne al guvernului, au violat suveranitatea maghiară. Mi-au cerut să desemnez un guvern care se bucură de încrederea Germaniei, guvernul Döme Sztójay. Germania nu s-a ţinut de cuvânt. Sub ocupaţia germană, Gestapoul a tratat problema evreiască în manieră incompatibilă cu normele umane. Locotenentul Szilárd Bakay, comandantul Budapestei a fost atacat şi scos din funcţie de agenţii germani (…). Avioanele germane au lansat paraşutişti împotriva guvernului. Am primit informaţii că trupele progermane intenţionau să forţeze politica şi să răstoarne guvernul nostru pe care l-am desemnat, iar teritoriul Ungariei să devină teatru al operaţiunilor Reichului. M-am decis să-mi apăr Ungaria chiar împotriva aliatului german. Nu permit ca naţiunii ungare să-i fie luate libertatea şi independenţa. Am informat reprezentanţii al Reichului despre armistiţiul militar!”
(Admiral Nicholas Horthy Memoirs Annoted by L. Simon [1])

Infernul antievreiesc Szálasi

Bombardamentele asupra Budapestei devenisera mai frecvente; László Baky, sustinut de Gestapo si SS, incercase printr-o lovitura de stat sa ajunga la putere; el putea oricand sa repete, cu succes, lovitura; trupele anglo-americane in vest si trupele sovietice in rasarit inaintau. Toate acestea reprezentau suficiente motive care sa-l determine pe Horthy sa iasa din toropeala politica si sa actioneze. „La 4 iulie 1944”, scrie Braham, „Horthy l-a rugat pe Edmund Veesenmayer (plenipotentiarul lui Hitler in Ungaria – n.n.) sa retraga Gestapo-ul pentru ca suveranitatea Ungariei sa poata fi restabilita, exprimandu-si totodata nemultumirea pe care o resimtea fata de Sztojay si dispretul pe care il avea pentru Baky si Endre (responsabilii cu deportarile evreilor – n.a.).” Doua zile mai tarziu, Horthy l-a informat pe ambasadorul german ca intentioneaza sa opreasca deportarile evreilor, iar la 7 iulie 1944 Horthy ordona „incetarea transferului de evrei catre Germania”. Eichmann s-a manifestat foarte furios si, in pofida ordinelor lui Horthy, a mai continuat ici-colo deportarile. Pe data de 7 august 1944, Horthy reorganizeaza Guvernul; Baky si Endre nu vor mai raspunde de problema evreiasca. La 29 august un general, Geza Lakatos, devine prim-ministru. Horthy pregatea iesirea Ungariei din razboi si ruperea aliantei cu Germania nazista. Evreii ramasi in viata erau animati de sperante noi, mai ales cei din Budapesta, asupra carora planase amenintarea unei deportari iminente. Sperante desarte, pentru ca Hitler daduse semnalul punerii in aplicare a actiunii anti-horthyste, nume de cod: „Operation Panzerfaust” (Operatiunea Pustii Anti-tanc).

Politician al unei epoci revolute, Horthy se bizuia pe loialitatea Armatei maghiare, pe prietenii politici si pe fiul sau, Horthy Miklós Jr, care stabilise legaturi cu Aliatii, cu sefii evreimii budapestane si cu diverse grupari antinaziste. Nimic nu a functionat, insa, asa cum prevazuse.In ziua de 15 octombrie 1944 (data la care Horthy a anuntat la radio incetarea razboiului si a dispus arestarea liderilor partidului extremist Nyilas, „Crucile cu Sageti„), „Tinerii Pionieri Sionisti” (Halutzim) – luptatorii evrei inarmati n-au avut forta si mijloacele necesare sa-i infrunte pe banditii Nyilas si soldatii SS, grupurile rezistentei maghiare nu si-au manifestat prezenta si nici populatia Budapestei n-a iesit pe strazi in masa sa-si manifeste entuziasmul. SS-ul (avertizat din vreme de intentiile lui Horthy) a actionat rapid. La Budapesta a sosit si Obersturmbannfuhrer SS Otto Skorzeny. Horthy Miklos Jr. a fost arestat. Neutralizat a fost si regentul, iar teroarea antievreiasca a reizbucnit cu o intensitate infernala. SS-ul l-a adus la putere pe Szálasi Ferenc, liderul partidului pro-nazist si antisemit „Crucile cu Sageti”, sluga lor de incredere. Cele sase luni de guvernare ale lui Szalasi aveau sa fie ingrozitoare pentru evrei.

Hitler a aflat despre întelegerea Horthy – Moscova. În 14 octombrie 1944, comandantul Otto Skorzeny este trimis în Ungaria cu o misiune specială, comando Skorzeny intră în Budapesta cu 42 de tancuri tip Tigrish şi cu o unitate numită Goliath, pe 16 octombrie 1944 Horthy este capturat la palatul regal din Buda, pe 17 octombrie 1944 după ce abdică prin forţă este trimis la Bavaria sub arest de casă, iar fiul său Miklós Horthy Junior este răpit în 15 octombrie 1944, Adolf Hitler care l-a forţat pe Horthy să demisioneze l-a pus pe Ferenc Szálasi (Săgetar-Cruciat) ca prim-ministru totalitar, a ocupat funcţia din 16 octombrie 1944 pănă în 28 martie 1945. Cu aceasta s-a terminat regimul horthyist de 25 de ani consecinţiile: începe teroarea Szálasist şi exterminarea evreilor unguri, mii de evrei erau împuşcaţi şi aruncaţi în Dunare,([9]) între timp trupele sovietice, române şi bulgare au eliberat Ungaria. Lupta a continuat până în 2 aprilie 1945, în 2 septembrie 1945 s-a terminat cel de-al doilea război mondial, Ungaria a pierdut aproximativ un milion de oameni podurile din Budapesta au fost bombardate de germani.

După abdicarea fortata a lui Horthy, Ferenc Szálasi a devenit prim-ministru şi, în câteva luni, a deportat evreii din ghetourile Budapestei. Mulţi au fost împuşcaţi şi aruncaţi în Dunăre.
Horthy a petrecut restul războiului în Bavaria, fiind tratat foarte bine în casă de arest la Castelul Hirschberg păzită de SS. A fost arestat de către americani, în mai 1945.

Dupa razboi, principalii vinovati pentru crimele comise impotriva evreimii maghiare au fost arestati si judecati. La 29 octombrie 1945 a fost judecat Bardossy László (fost prim-ministru intre aprilie 1941 si martie 1942); sub conducerea lui, Ungaria a invadat Iugoslavia, s-a aliat cu Hitler, a declarat razboi Aliatilor si a inceput persecutarea evreilor maghiari. Bardossy a fost condamnat la moarte si impuscat la 10 ianuarie 1946. A urmat procesul fostului premier Bela Imredy (prim-ministru intre mai 1938 si februarie 1939) si ministru fara portofoliu in timpul ocupatiei germane. Condamnat la moarte la 23 noiembrie 1945, a fost executat la 28 februarie 1946. „Cei trei cu deportarile”, cum au fost denumiti ministrul de Interne Andor Jaross, Baky László si Endre László, au fost si ei condamnati la moarte, la 2 ianuarie 1946, si executati. Procesul celui mai odios dintre criminalii unguri, Szalasi Ferenc, seful partidului „Crucile cu sageti”, care a devenit prim-ministru dupa lovitura de stat sprijinita de trupele germane, a inceput la 5 februarie 1946. Alaturi de Szalasi, in boxa acuzatilor se aflau si cei mai importanti lideri ai regimului sau: Karoly Beregfi, Sandor Csia, Jozsef Gera, Gabor Kemeny, Jeno Szollosi si Gabor Vajna. Cu totii au fost condamnati la moarte si executati la inceputul lunii martie 1946. Ultimul mare proces care s-a desfasurat la Budapesta i-a adus in boxa acuzatilor, la 14 martie 1946, pe fostul premier Sztojáy Döme si pe colaboratorii sai: Jeno Ratz, Lajos Remenyi-Schneller, Lajos Szasz si Antal Kunder. Toti au ajuns in fata plutonului de executie, in afara de Kunder, care a fost condamnat la inchisoare pe viata.Bilantul: 39.514 de persoane au fost judecate, 16.273 au fost condamnate, dintre care 322 au primit sentinte capitale. Din cei 322 de condamnati la moarte, numai la 146 s-au aplicat sentintele, fiind spanzurati sau executati.Un numar de criminali de razboi, vinovati si de masacrarea a mii de evrei maghiari, au fost judecati in Germania, Iugoslavia, Romania, Germania, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Israel, Statele Unite, Canada etc.In Romania, la Cluj, au avut loc, in cursul anului 1946, doua mari procese legate de tragedia evreimii din Transilvania de Nord; 248 de persoane au fost judecate, 68 intr-un prim proces, 185 in al doilea. Acuzarea era condusa de procurorul-sef Endre Pollak, care isi schimbase numele in Andrei Paul*. Doar 51 de inculpati se aflau in boxa, restul fiind judecati „in absentia”. A plouat cu sentinte de condamnare la moarte (au fost pronuntate 30 de pedepse capitale), dar nimeni nu a fost executat, pentru ca toti fugisera din Transilvania. Ulterior, dupa scurte detentii, regimul comunist i-a eliberat pe toti cei condamnati (chiar si pe condamnatii la inchisoare pe viata, vinovati de crime impotriva evreilor).*vezi Raportul Final al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului

Horthy Miklós

Mai 9, 2008

Miklós Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged şi Otranto (în maghiară Vitéz Nagybányai Horthy Miklós; n. 18 iunie 1868, Kenderes – d. 9 februarie 1957, Estoril) a fost amiral şi guvernator al Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944.

În urma primului război mondial guvernul lui Béla Kun demisionează la 4 iunie 1919, iar la 6-7 august 1919 Béla Kun fuge în Austria. La martie 1920, Horthy, comandantul flotei Austro-Ungare, a fost ales de parlamentul ungar, cu 131 voturi din 141, regent al Ungariei. Titlul lui era „Serenissima sa alteţă, regentul Regatului Ungar” (în maghiară „Ő Főméltósága a Magyar Királyság Kormányzója”). A condus Ungaria în perioada interbelică şi în timpul celui de al doilea război mondial, de pe o poziţie conservatoare, cu înclinaţii de dreapta.

 

Biografie

 

Tinereţe

Miklós Horthy, fiul aristocratului István Horthy şi al Paulei Halassy. Împreună au avut şapte băieţi şi două fete: Miklós, István (1858-1937), Zoltán (1860-?), Béla (1864-1880), Paula (1863-1906), Erzsébet (1871-?), Szabolcs (1873-1914), Jenô (1874-1876), Jenô (1877-1954). Horthy a absolvit şcoala elementară în oraşul Kenderes (1847-1876) continuându-şi studiile în oraşul Debreţin, la Universitatea reformată (1876-1878). A urmat studiile în oraşul Sopron, la Colegiul Universitar al Institutului Lähne cu limba de predare germană (1878-1882), după care le-a continuat în oraşul Rijeka, la Academia de Marină.
În anul 1886 a devenit comandant de flotă. În 1890, la Istanbul, şi-a satisfăcut stagiul militar la bordul navei de război „Taurus”. În perioada 1892-1894 Horthy a fost ofiţer pe crucişătorul „Saida”. În anii 1908-1909 a devenit comandantul vaporului „Taurus”. Între 1909-1914 Horthy, care era stimat de împăratul Francisc Iosif, avansează şi devine, în timpul războiului, comandantul flotei austro-ungare.
Miklós Horthy s-a căsătorit la 22 iulie 1901, la Arad, cu Magdolna Purgly, fiica lui János Purgly şi a Ilonei Vásárhelyi. Împreună au avut patru copii: Magdolna, Paula, István şi Miklós.

 

Perioada primului război mondial

 

În primul război mondial, a luptat, iniţial cu gradul de căpitan, apoi avansând până la rangul de comandant al flotei (martie 1918), împotriva flotei italiene, pe care a înfrânt-o de mai multe ori. La 8 iulie 1916, sub comanda lui Horthy, a fost atacat oraşul italian Otranto, cu nava de luptă „Novara“, cu 3 bărci „Torpedo“ şi cu un submarin „U-17”. Au fost distruse cinci nave italiene de pază militară. La 15 mai 1917, a avut loc o altă acţiune în acelaşi loc, Horthy pornind la luptă cu crucişătoarele: „Novara”, „Helgoland” şi „Saida”. În urma acestei acţiuni militare, comandantul ungar a fost rănit la picioare şi la cap, continuând, să conducă operaţiunile de pe targă. La 30 octombrie 1918, Horthy a primit gradul de viceamiral, însă a doua zi a primit ordinul împăratului Carol de a preda flota noului regat al Iugoslaviei.
În timpul tratativelor de pace de la Paris, la 21 martie 1919, Béla Kun a preluat puterea la Budapesta şi a proclamat Republica Sovietică Ungară. La ordinul acestuia, armatele ungare au început să atace noile state abia întemeiate, inclusiv regatul României, cu care îşi manifestaseră dorinţa de unificare fostele teritorii maghiare ale Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. În această situaţie, Armata română a trecut la eliberarea teritoriului naţional şi la atacarea Ungariei. La 4 august 1919 armata română a cucerit Budapesta şi a eliberat Ungaria de sub regimul comunist.
La 4 iunie 1920, reprezentanţii Ungariei au semnat Tratatul de la Trianon.

 Horthy şi Teroarea albă

Pe 30 mai 1919 Horthy devine ministrul apărării în guvernul Gyula Károlyi la Szeged, dar sub presiunea Antantei au schimbat corpul constituit; Horthy demisionează, în schimb devine comandant suprem al armatei naţionale. După prăbuşirea comunismului şi demisia lui Kun, trece în parte dincolo de Dunăre, cu permisia Antantului, şi îşi stabileşte detaşamentul de ofiţeri în oraşul Siófok. Horthy declară că nu îşi asumă responsabilitatea asupra guvernului István Friedrich. Dincolo de Dunăre Horthy a ordonat o cenzură foarte aspră, cu asta a început „teroarea albă”, el a poruncit uciderea lui Béla Somogy, redactor şef la ziarul Népszava. Horthy în drum spre Budapesta era responsabil de măcelul de masă împotriva celor care au colaborat cu Kun Béla pe teritoriul dincolo de Dunăre.

Preluarea puterii. Perioada interbelică

 Sfârşitul războiului a însemnat blocarea accesului la mare pentru Ungaria. Serviciile de marină militară ale lui Horthy nu mai erau necesare. Dar, în 1919, cariera lui Horthy a luat o turnură nouă. După ocupaţia de patruzeci de zile a Budapestei, armata română s-a retras, iar la 16 noiembrie Horthy, care îşi avea sediul în Szeged, şi-a făcut intrarea în capitala Ungariei. A fost reales regent în primăvara anului următor, la 1 martie 1920. După două tentative nereuşite ale regelui Carol de a-şi relua tronul, Horthy a devenit, la 7 noiembrie 1921, unicul domnitor al Ungariei, ca urmare a modificării constituţiei.

La 25 iulie 1920 Horthy l-a desemnat pe Pál Teleki ca prim-ministru, dar la 14 aprilie 1921 acesta a demisionat. Horthy l-a numit succesor la preşedinţia guvernului pe István Bethlen, care fusese membru al delegaţiei ungare la semnarea Tratatului de la Trianon, din 1920. Bethlen a deţinut funcţia de premier până la 14 august 1931.
În această perioadă, Horthy a decis nu s-a implicat în viaţa politică, îndeplinind funcţii strict protocolare. Importanţa sa a crescut după 1938, odată cu anexarea primelor teritorii primite de la Hitler. Îşi făcea intrarea în oraşele importante ale acestor provincii călare pe un cal alb.
Având o orientare conservatoare, Horthy a început să simpatizeze cu fascismul, dar mai mult pentru a se menţine la putere. Personal nu a agreat mişcarea fascistă „hungaristă” din Ungaria, mai precis Partidul Crucilor cu Săgeţi, liderul acestei organizaţii, Ferenc Szálasi, fiind întemniţat din ordinul lui Horthy.
Guvernarea horthystă a fost mai degrabă de factură conservatoare, autoritară. Când Hitler a început să-şi arate puterea, forţând statele vecine să retrocedeze teritoriile anexate după primul război mondial, Horthy a devenit vasalul acestuia, întrucât urmărea scopuri iredentiste.
În noiembrie 1938, prin primul Arbitraj de la Viena, Ungariei i-a fost retrocedată o treime din Slovacia, iar cinci luni mai târziu o parte din Rutenia. Horthy a fost mai mult decât mulţumit de acest rezultat, întrucât singur recunoştea că „O intervenţie militară ungară ar însemna un dezastru pentru Ungaria, fiindcă, la ora actuală, armata cehoslovacă are cele mai bune arme din Europa, iar Budapesta este la doar cinci ore distanţă de graniţa cehoslovacă. În cazul unui raid aerian, m-ar neutraliza înainte s-apuc să mă scol din pat”. În 1940, prin cel de-al doilea Arbitraj de la Viena (supranumit în istoriografia română Dictatul de la Viena), Ungaria a anexat nord-vestul Transilvaniei. După dezmembrarea Iugoslaviei, în 1941, Ungaria a primit şi Banatul Sârbesc, dar, la presiunile mareşalului Ion Antonescu, administraţia militară a acestei provincii a rămas cea germană.
Populaţia nemaghiară şi evreii din teritoriile primite au suferit de-a lungul celui de-al doilea război mondial o serie de abuzuri şi crime comise de autorităţile ungare