Consiliul Evreiesc Central

 Fülöp Freudiger a fost unul din liderii marcanţi şi foarte activi ai evreilor din Ungaria. El a crezut, până aproape de sfârşitul războiului, că evreimea maghiară trecea prin momente grele, dar că nu putea fi anihilată aşa cum se întâmplase cu alte comunităţi evreieşti europene. Freudiger făcea parte dintr-un grup de conducători evrei care s-a lansat într-o acţiune îndrăzneaţă: cum conducerea maghiară nu reacţiona la demersurile liderilor evrei, atunci urmau a fi abordaţi şefii SS-işti, pentru ajunge la anumite aranjamente. Naivitate care a reprezentat cea mai mare greşeală din istoria evreimii maghiare. Freudiger făcea parte din Consiliul Evreiesc Central, forumul suprem al evreimii maghiare şi al Transilvaniei de Nord. Prin rabinul Michael Dov Weissmandel şi Gisi Fleischmann, responsabili ai Grupului Muncitoresc al Consiliului Evreiesc din Bratislava, Freudiger stabilise contacte cu câţiva ofiţeri SS de rang din Sonderkommando-ul lui Eichmann, staţionaţi la Budapesta, între care însuşi Dieter Wisliceny. Rabinul ceh Weissmandel reuşise să-l mituiască pe Wisliceny, când acesta se ocupa de lichidarea evreilor slovaci. Mita a fost atât de mare, încât deportările chiar încetaseră în Slovacia. Freudiger l-a contactat pe Wisliceny şi a reuşit să salveze un număr de 80 de evrei proeminenţi din ghetourile maghiare. Negocierile cu SS-ul, în special cu Wisliceny, urmate de mită uriaşă, au fost continuate de evreul clujean Kasztner Resző şi de Joel Brand, doi membri marcanţi ai Consiliului evreiesc maghiar şi ai “Vaadah”-ului (Comitetul de Salvare şi Ajutorare). Freudiger stabilise nişte legături “aproape prieteneşti” cu criminalul SS-ist. E aproape sigur că Wisliceny, care lucra uneori direct cu Himmler şi Eichmann, i-a comunicat lui Freudiger, la începutul lunii august 1944, că viaţa îi este în primejdie şi că ar trebui să dispară imediat din Budapesta. Aşa s-ar putea explica fuga lui Freudiger la Bucureşti. Relatând povestea lui Freudiger, istoricul israelian Iaakov Geller scrie că România mareşalului Ion Antonescu ţinea, uneori, “poarta deschisă” pentru refugiaţii evrei care se ascundeau de furia criminală a lui Eichmann.

Rudolf Kasztner acuzat de Rudolf Vrba că nu l-a informat pe Horthy

Rudolf (Rezső) Kasztner, evreu din Cluj, s-a mutat la Budapesta, după anexarea Transilvaniei de Nord, devenind unul din liderii evreimii maghiare, preşedintele organizaţiilor sioniste din Ungaria. Activitatea sionistă o începuse la Cluj, unde funcţiona şi un “Comitet de salvare” (“Vaad Haatala”) din care făceau parte Kasztner, socrul său, Josef Fischer, preşedintele Consiliului Evreiesc, Ernst Marton, redactorul-şef al ziarului “Uj Kellet”, Hilel Danzig, fost deputat în Parlamentul României ş.a. După război, Rudolf Kasztner a fost acuzat de Rudolf Vrba (Walter Rosenberg), unul din autorii “Protocolului Auschwitz” că, deşi avea cunoştinţă de raportul pe care el l-a scris împreună cu Alfred Wetzler (Josef Lanik), celălalt evadat de la Auschwitz, a ascuns celorlaţi membri ai Consiliului evreiesc ororile lagărului morţii şi nu s-a străduit ca aceste relatări să ajungă la cunoştinţa regentului Horthy. Se poate specula în ce măsură s-ar fi angajat Horthy în stoparea deportării evreilor maghiari dacă ar fi aflat de la Kasztner amploarea exterminării derulate de germani.

Horthy, marginalizat de Hitler, a avut totuşi puterea de a interveni energic şi de a opri, la 7 iulie 1944, deportările. La acea dată vârfurile puterii din Ungaria fuseseră informate depre soarta evreilor deţinuţi la Auschwitz. Era însă prea târziu. Majoritatea evreimii maghiare nu mai era in viaţă.

„Kasztner, ca şi ceilalţi responsabili din conducerea evreiască, ştiau ce s-a petrecut cu evreii din ţările ocupate de nazişti şi, în special, erau informaţi despre uciderea evreilor maghiari deportaţi la Auschwitz. Dar ei n-au ales tactici de rezistenţă şi de luptă împotriva naziştilor, ci acele tactici, dovedite falimentare, de a câştiga timp într-o “cursă contra cronometru”. Aceste tactici, concluzionează Braham, “porneau de la premisa că situaţia militară la aceea oră era favorabilă Aliaţilor şi că eliberarea Ungariei avea să se întâmple în cel mai scurt timp, forţele sovietice fiind tot mai aproape de Carpaţi. Însă liderii evrei, singuri şi lipsiţi de ajutor, nu au înţeles că în fruntea listei de priorităţi a germanilor şi maghiarilor (…) stătea aplicarea urgentă a soluţiei finale. Tocmai pentru că naziştii erau conştienţi de înfrângerea iminentă a Axei, şi-au reunit eforturile pentru a câştiga măcar războiul împotriva evreilor. Neştiind să se apere, liderii evrei au continuat să se bizuie pe tehnicile care dăduseră cândva roade, în condiţiile de relativă normalitate de dinaintea ocupaţiei germane. Au făcut apeluri şi au înaintat petiţii diferitelor autorităţi guvernamentale şi ecleziastice, luptând cu disperare să salveze ceea ce încă mai putea fi salvat.””
(Politica genocidului: Holocaustul din Ungaria/Randolph L. Braham; trad. de Cătălin Patrosie . – Ed. prescurtată. Editura Hasefer, Bucureşti, 2003. ISBN 973-630-025-0)

Potrivit unora dintre surse, Horthy a crezut constant că evreii erau trimişi în lagăre de muncă forţată, nu pentru exterminare, şi că abia în 1944 ar fi aflat adevărul, după evadarea lui Vrba (Rosenberg) şi a lui Wetzler (Lanik).

Din 825.000 de evrei existenţi în Ungaria înainte de război, au supraveţuit Holocaustului doar 260.000.