Regent Horthy Miklós

După cel de-al doilea război mondial, Horthy a fost arestat de armata Statelor Unite şi adus ca martor în Procesul de la Nürnberg.

Cu toate că noua Iugoslavie a cerut ca Horthy să fie judecat drept criminal de război, Aliaţii au refuzat, aceasta fiind rezultatul influenţei americane. El a fost eliberat şi s-a stabilit în Estoril, Portugalia unde a murit în anul 1957.

În timpul şederii sale în Portugalia şi-a scris memoriile, „Ein Leben für Ungarn” („O viaţă pentru Ungaria”), publicate cu prenumele german şi particula germană nobiliară “von” ataşată numelui de familie (echivalentul maghiar e ypsilonul final din nume), Nikolaus von Horthy. În cadrul memoriilor, a relatat numeroase experienţe personale, din tinereţe până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Potrivit notelor de subsol, Horthy era foarte dezamăgit de eşecul revoluţiei ungare din 1956, la care se pare că a colaborat întrucâtva.[necesită citare]

În testamentul său, fostul regent al Ungariei a cerut, să nu fie adus pe pământ ungar înainte de evacuarea ultimului soldat sovietic de acolo. În 1993, după ce ruşii au părăsit bazele lor din Ungaria, rămăşiţele pământeşti ale lui Horthy au fost reînhumate în oraşul său natal, Kenderes.

Guvernatorul Miklós Horthy a fost reabilitat la 4 septembrie 1993 de parlamentul Ungariei, în timpul mandatului premierului József Antall.

Atrocităţi împotriva maghiarilor, 1944

„Populaţia nevinovată a numeroase sate maghiare a fost expusă acestei barbarii; ungurii au fost omorâţi cu miile. În afară de crime, mai multe zeci de mii de unguri au fost duşi în lagăre de internare, unde deţinuţii mureau pe capete în condiţii inumane. Dintre lagărele de internare, cele mai groaznice condiţii au fost în cel de la Feldioara (la nord de Braşov); Tg. Jiu, Focşani, Beiuş, Timişoara, Hălmăgel, Lugoj au fost celelalte localităţi în care au existat lagăre. Autorităţile române au predat mulţi alţi bărbaţi maghiari armatei sovietice pe motiv că au fost “partizani”. Dintre aceştia, cei mai mulţi au fost transportaţi în lagărele sovietice ale morţii. Conform proceselor verbale ale Uniunii Populare Maghiare, în toamna lui 1944 au fost prinşi în Ardeal 40.000 de bărbaţi maghiari (numai la Cluj, 3.200, în ziua de 14 octombrie 1944). Cei mai mulţi au murit în timpul deportării şi în detenţie. Această cifră a fost însă în realitate mult mai mare; cei care au redactat procesele verbale n-au putut afla de toate crimele de acest fel. La 12 noiembrie 1944, conducerea militară sovietică a dat ordin administraţiei militare române să părăsească Ardealul de Nord. În ordin se motivează măsura şi se face aluzie la atrocităţile comise de gărzile lui Iuliu Maniu. Principalul motiv a fost însă că această administraţie şi trupele de voluntari au pătruns în Ardeal fără aprobare sovietică. Tratatul de armistiţiu prevedea în mod expres o administraţie românească civilă. La 16 noiembrie guvernul român a desfiinţat gărzile lui Maniu. Maniu a dat publicităţii această dispoziţie la o mare adunare din Bucureşti. În cuvântarea sa “a adus mulţumiri” acestor unităţi paramilitare care “s-au achitat de datoria lor patriotică.” — Acţiunea “voluntarilor pentru Ardeal” a avut o puternică tentă de răzbunare asupra populaţiei maghiare civile, nevinovate şi lipsite de apărare, pentru “răpirea timp de 4 ani a teritoriului Ardealului de Nord””.”
(RMDSz Fehér könyv [Cartea albă a UDMR], 31)